Copilariaa!

Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie,uneori fără să o fi trăit pe deplin... Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea. Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia si exuberanţa copilăriei dispar. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă, avem gusturi, pretenţii rafinate... Nu mai credem în magie, nu mai credem in Moş Crăciun şi in sacul său plin cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lumea asta... Nu mai iubim cu detaşare si pasiune, nu mai roşim atunci când greşim, numai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată.Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi. Ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor nostre prejudecăţi şi autolimitări. Ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnic nişte copii.

Simt uneori ca timpul trece pe langa mine...fara sa`mi dau seama.Imi pare rau ca toate bucurille si nabuniile trec asa repede...Clipele de fericire dureaza atat de putin...As vrea ca aceasta perioada a vietii sa dureze o vesniciee!

Sa`mi aduc aminte tot restul vietii cum fugeam de acasa cu verisorul meu si ii lasam pe parinti sa ne caute ore in sir...De prima``dragoste adevarata``,de toate tampeniile pe care le fac impreuna cu prietenii,cum stau pana seara tarziu pe afara facand tot felul de lucruri copilaresti de cum ma streseaza parintii sa invat.cum alerg si dansez prin ploaie,cum iau viata in gluma si tratez totul in joaca si cu ironie...Sa nu am grijile vietiicare vor veni si ele odata cu anii maturitatii...

Imi doresc ca toate aceste lucruri sa ramana prezent...Nu sa devina trecut...Sau macar sa ramana in sufletul si in mintea mea pentru todeauna...Sa`mi aduc aminte de ele cu bucurie...Insa stiu ca va venii si vremea cand le voi uita...De acest lucru imi este teama...Dar stiu ca n`am cum sa evit destinul:(!